I´m wishing on tomorrow

Cineva din trecut, m-a sunat de peste toate tarile, muntii si apele care ne despart,m-a sunat si si-a amintit de noi- de felul cum eram noi doi, impreuna.

M-a sunat, atat de firesc, atat de normal ca si cum ieri ne-am fi despartit, ca si cand ieri m-ar fi sarutat pe frunte de ramas bun si de curand- cum facea de atatea ori in serile cuminti.

Si mi-a povestit despre noptile noastre impreuna, despre diminetile noastre de dragoste. Mi-a povestit despre atingeri, despre priviri si doruri.

Apoi a plecat la fel de firesc... si mi-a cerut sa-l uit. Mi-a cerut sa nu-mi mai aduc aminte de munti si de seri si de ochi ce se cauta. Dar stiu ca m-a dorit, din nou ca de atatea ori. Si stiu ca nu m-a uitat, din nou ca de atatea ori.

Iar eu am ramas buimaca, inca cu primaveri in gand, cu atingeri implorate pe buze, cu promisiuni nerostite dar imaginate.

"And I'm wishing on tomorrow, when will it come
And I'm wishing on all the lovin' we've ever done" (Paul Weller, The Style Council)

Mai tii minte?

Camille Laurens, Carnet de bal

"Scriu pentru tine, îţi scriu. Ştiu că femeile sunt cele care citesc, dar nu aş putea să scriu dacă nu aş gândi, fie şi în mod confuz – siluetă a contre jour-, că eşti bărbat. Ţie îţi vorbesc, vorbesc de tine, de tine şi de mine. Nu ştiu cine eşti dar te văd, te ghicesc, te zugrăvesc, îţi vorbesc, te inventez: îţi scriu.

Cine eşti tu? Nu ştiu. Nu te cunosc.

Mai ales nu-mi răspunde. Este inutil. Nu putem coresponda. Între noi nu există corespondenţă posibilă. Tu eşti departe, eşti celălalt, eşti bărbatul. Am acceptat această distanţă care pluteşte între noi ca traiectoria unei scrisori care călătoreşte. Eu nu scriu ca să-mi raspunzi, şi totuşi îţi scriu. Nu fi mirat: am renunţat să te prind, dar nu şi la gestul de a te prinde. Scrisul este acest gest: scriu către tine. E ca şi mâna pe care o fluturi după ce trenul a plecat: un gest inutil, dar nu şi van.
Altădată, fără îndoială, aşteptam un răspuns. Să-mi explici, să-mi spui.

Mi-a fost astfel oferit sensul, eliberându-mă totodată de atâta absenţă, de atâta aşteptare. Nu scriu ca să-mi răspunzi, nu: scriu pentru că nu există răspun. Niciodată nu voi fi în braţele tale – şi nici tu într-ale mele- niciodată nu vom fi îmbrăţişaţi.

(Camille Laurens, Carnet de bal)

"poate eu poate tu cand spui da cand spui nu"

Din imaginatie

E ciudat cum ne am spus totul fara a ne spune nimic. E terifiant cum ne-am jucat cu mastile, purtandu-le in fiecare zi mai pestrite, mai ornamentate…din ce in ce mai profesionist realizate pe masura ce relatia noastra capata forma de cuplu, de dimineti trezite impreuna, de seri cu ticuri impartasite…

Si cat iubeam serile noastre in care, istoviti dupa nebunia vietii ne intorceam in apartamentul tau sin e pierdeam unul in ochii celuilalti regasindu-ne apoi in discutiile pana tarziu in noapte si pierzandu-ne apoi pana la infinit in atingerea corpurilor!

Si cat iubeam sa te privesc, sa te mangai cu ochii, sa ti ating cu privirea buzele…sa aud cum iti cauti cuvintele si cum le insotesti in drumul meu spre mine cu miscari ample, cu inflexiuni ale vocii, cu ochi graitori

Uli Richter

Fragment din articolul ce l-am scris pentru Antichitati Romania "Uli Richter - ambasador al modei germane"

"În timp ce în Franţa „noul look” promovat de Christian
Dior făcea furori (vezi Antichităţi România nr. 4/21/2006,
pp. 73 -77 ), Berlinul sărbătorea stilul şic al cuturierului
Uli Richter.

Răsfăţat al celebrităţilor şi soţiilor de politicieni,
Uli Richter, a dominat podiumurile perioadei 1950 – 1970.
Stilul lui, caracterizat printr-o reţinută eleganţă şi o îmbinare
perfectă a modelelor şi culorilor, ieşea în întâmpinarea
gustul vestimentar al „exclusivelor” sale cliente (printre
care s-au numărat Rut Brandt, soţia cancelarului german
Willy Brandt, sau tulburătoarea Grace de Monaco).

La numai 32 de ani, cuturierului berlinez – ce se
făcuse deja cunoscut în S.U.A., Canada, Japonia, Monaco
– îi era deja asociată titulatura de „ambasador al modei
germane”, ale cărui creaţii vorbesc despre „femeia

minune,
cu o impresionantă siluetă”. În treacă fie spus,
Uli Richter nu prea gusta catalogarea lui ca „designer de
succes”, pe care o considera oarecum frivolă, preferând
să fie văzut (şi autointitulându-se) drept un „gânditor de
modă”.

Confirmarea supremă a acestor calităţi a apărut în
1975, după prima întâlnire a creatorului cu Grace de
Monaco (la Sporting Club-ul micului principat european,
unde venise special pentru a-i prezenta cea mai recentă
colecţie). Impresionată de eleganţa şi fineţea pieselor lui
Richter, fascinanta femeie – al cărei stil vestimentar (atât
ca actriţă cât şi ca principesă) a dat adesea tonul în modă
– va purta (până la accidentul fatal din 1982) numeroase
piese semnate de acesta.
Decizia principesei, a stârnit, evident, mare vâlvă.
„Este ceva de neînchipuit ca o colecţie germană de modă să prindă
rădăcini într-un teritoriu adjudecat de cuturierii francezi !”, vuiau
împătimiţii modei de sorginte franceză, fără a realiza ce
compliment îi aduc lui Uli Richter."

Delia Raluca H.

in ritm de charleston

Documentandu-ma pentru un curs de arta pe care il voi tine la scoala populara de arta am dat peste un articol de mai demult pe care l-am scris despre moda anilor 1920.

despre toata acea frenezie a acea eliberare de corsete si de vechile servituti ale anilor de dinainte...

Incercam sa-mi imaginez atmosfera cu parfum vechi ale lungilor nopti prin cazinouri, sau fumul barurilor in ritm de charleston, a unui el si a unei ei, ambii lipiti unul de altul, miscandu-se incet, subtil, pe noul acord de jazz.

Iar ea- ce imagine! Eliberata de stramtoarea coresetului dar si a vechilor traditii, pregatita pentru noua femeie, aratandu-si cu dezinvoltura decolteul, bratele sau picioarele...ea cea de atunci, nu se sfia sa fumeze trabuc, sa poarte monocluri masculine, sa-si taie intr-un gest de eliberare, parul "a la garconne". Ochii puternic sulbilinati, buzele de un rosu aprins, privirea sustinuta doreau cu siguranta sa afirme : "Da eu sunt femeia anilor ´20! Descopera-ma!Urmeaza-ma!"